Zonele reflexe se pot compara foarte bine cu un copac, ale cărui rădăcini puternice stau bine fixate în istoria omenirii, care are un trunchi foarte solid, iar coroana sa de crengi se întinde mult şi în domeniile învecinate.
a.) Rădăcinile
Acum 80.000 de ani, când omul a devenit conştient de sine însuşi, a descoperit (după Eccles) doi tovarăşi înfricoşători: boala şi moartea. De atunci omul încearcă să-i evite pe aceştia. Deoarece coşurile, cicatricile şi alte semne de pe piele sunt vizibile, în mod sigur acestea au fost printre primele de la care s-a pornit, atribuindu-le anumite semnificaţii şi încercând să influenţeze sanatatea cu ajutorul lor, acestea fiind bazele medicinii umane, şi totodată putem spune şi precursorii zonelor reflexe. Acum, în secolul 21 încă se mai află lucruri noi despre acest copac al zonelor reflexe, după cum dovedesc şi noile cercetări ştiinţifice.
b.) Trunchiul
Din aceste rădăcini s-a dezvoltat un trunchi, care a rezistat la foarte multe “furtuni” culturale de-a lungul mileniilor. De câteva decenii se poate observa chiar că această tulpină începe să se îngroaşe, influenţată de noul climat în domeniul medicinii. Astfel, interesul sporit în ultima vreme pentru Medicina Traditionala Chineza şi Ayurveda a făcut ca graniţele între culturile medicale să se diminueze, iar sănătatea să fie privită ca mai mult decât ceva anatomic-mecanic. Pentru aceasta este necesar ca organele să fie privite într-un mod mai complementar.
În cercetările ştiinţifice de bază şi în teoriile zonelor reflexe cel mai important rol îl joacă transmisia de semnale în interiorul corpului. Aceasta era deja bănuită de Huneke în 1928 când a descoperit neuralterapia şi rolul sistemului nervos vegetativ, şi astăzi, în cercetările sale, Popp afirmă că celulele noastre comunică intre ele.
Un aspect important l-a prezentat Pischinger, când a descris sistemul autoreglator al ţesuturilor de legătură: dacă acesta este blocat, chiar şi cele mai puternice impulsuri transmise se pierd pe drum şi nu dau nici un fel de rezultat. De aceea, pentru ca zonele reflexe să aibe efect este foarte importantă curăţarea metabolismului. Din acest motiv, e necesar aportul de produse naturiste, care îşi aduc aportul pentru o însănătoşire completă.
c.) Coroana de crengi
Acest trunchi poartă pe el o coroană imensă de crengi. La bazele zonelor reflexe stau rădăcinile şi trunchiul acestui copac în care încă şi în momentul de faţă se ascund multe aspecte nedescoperite de nimeni şi fascinante.
Istoric
Următorul tabel dovedeşte faptul că zonele reflexe provin dintr-o tradiţie străveche, care de-a lungul timpului a fost completată şi dovedită ştiinţific. Chiar dacă în ştiinţele medicinale de astăzi, încă se pot întâlni adesea moduri de gândire liniare, care se deschid cu greu spre aceste sisteme complexe de informaţii, puetem să fim siguri de faptul că majoritatea practicilor naturiste, printre care şi zonele reflexe nu sunt aşa, ci dimpotrivă sunt deschise către toate celelalte sisteme.
Izvoare antice din istoria zonelor reflexe
| Ca. 3300 î. Hr | Celtic | Tatuajele de pe pielea lui “Oetzi” |
| Ca. 2300 î. Hr | Egiptean | Desene cu zonele reflexe în mormântul unui medic în Sakkara |
| Ca. 400 î. Hr | Chinezesc | Wang-Li documentează zonele reflexe |
Descoperiri şi descrieri din epoca modernă
| 1670 | Philippi Meyen | Semnele de pe unghii şi degete |
| 1834 | W. şi D. Griffin | Legătura dintre afecţiunile organelor şi reacţiile coloanei vertebrale |
| 1873 | Von Peczely | Corespondenţa sistematică a semnelor de pe iris |
| 1875 | Lange | Legături între organe şi zone de pe piele |
| 1883 | Voltoni | Descoperirea schimbărilor mucoasei nazale în cazul afecţiunilor organelor genitale |
| 1886 | Weihe | Puncte de apăsare, în legătură cu afecţiuni ale organelor interne |
| 1893 | Head | Publicarea corespondenţelor segmentale între coloana vertebrală şi dermatoame |
| 1893 | Mackenzie | Corespondenţe între muşchi şi segmente |
| 1893 | Fliess | Folosirea în multe zone a zonelor reflexe nazale |
| 1910 | Fitzgerald | Folosirea exactă a zonelor reflexe de pe mâini şi picioare |
| 1928 | Huneke | Neuralterapia şi altele, în dermatoame |
| 1929 | Dieke | Începutul masajelor ţesuturilor de legătură în dermatoame |
| 1950 | Vogler | Sclerotoame – Corespondenţele între diferitele zone şi oase |
| 1952 | Nogier | Zonele reflexe pe ureche – auriculoterapie |
| 1957 | Strobl | Zonele reflexe de pe limbă |
| 1958 | Cornelius | Masajul punctual al nervilor |
| 1968 | Voll | Relaţii între organe şi dinţi |
| 1978 | Zeitler | Zonele reflexe craniene |
| 1980 | Mandel | Diagnosticarea după punctele de terminaţe chirliene |
| 1983 | Gleditsch | Prima lucrare despre toate zonele reflexe – somatotopii |
| 1991 | Yamamoto | Somatotopii ş. a. pe frunte, ceafă şi abdomen |
Corpul, sufletul şi spiritul formează o unitate, în care afecţiunile dintr-un domeniu se răsfrâng şi asupra celorlalte. În gândire este foarte important să percepem bine corpul şi să înţelegem organele într-un sens superior.
Dacă în viziunea culturilor antice, medicina şi vindecarea era văzută ca ceva magic, în care corpul şi psihicul erau însuşiri ale sufletului, culturile vestice vedeau aceasta cu totul diferit. Până la mijlocul secolului 20 psihicul era văzut ca anexă a corpului, iar sufletul era complet omis. Astfel, nu se putea însă începe nimic. De-abia în anii ’70, începând cu Rolfing, bioenergia şi cu alte terapii corporale, ca de altfel şi cu deschiderea culturală către metodele de vindecare din orientul îndepărtat, s-a produs o schimbare în gândire. A devenit un lucru cert faptul că organele nu sunt doar nişte bucăţi de carne aruncate în interiorul nostru, ci au cu totul alte semnificaţii ca ţesut viu.
Funcţiile organelor sunt sprijinite sau slăbite cu ajutorul emoţiilor şi influenţelor sufleteşti. De fapt noi cunoaştem aceasta şi din limbajul nostru familiar: dacă cineva nu poate “digera” o problemă, vom putea observa că persoana respectivă are mai mult sau mai puţin probleme cu intestinele, iar dacă cineva “îşi sparge capul” cu o problemă, nu este de mirare că în acest caz vor apărea şi durerile de cap. Medicina tradiţională chineză a descoperit aceste corespondenţe între organe şi emoţii de mai bine de 2000 de ani şi le-a descris, observând că frica merge la rinichi, bucuria face inima să salte, tristeţea afectează plămânii, grijile intră în stomac iar furia face fierea să dea pe dinafară.
În aceste aspecte ale organelor vom lăsa organele să vorbească limba lor, prezentând aspecte diferite ale acestora, de la cel anatomic-funcţional, până la aspectele adânci sufleteşti. Zonele reflexe sunt semnale ale organelor pe suprafaţa corpului. Dacă acestea sunt privite corect, atunci suprafaţa corpului nostru se poate compara cu o carte deschisă care aşteaptă să fie citită şi cu ajutorul căreia reuşim să ajungem la toate aspectele organelor.
Metabolismul este un termen folosit destul de des, şi totuşi el nu prea este înţeles. Spus mai exact, există trei sisteme metabolice, care sunt în legătură strânsă intre ele. Primul loc unde se schimbă substanţe sunt straturile periferice ale aparatului digestiv, unde părţi utile din hrană sunt preluate de organism, ceea ce nu se poate digera este trimis mai departe, iar ce nu este necesar este eliminat. Un alt loc unde sunt schimbate substanţe sunt membranele celulelor, unde oxigenul şi alte substanţe hrănitoare pătrund în interiorul celulei, iar resturile care rămân de la prelucrarea anumitor substanţe sunt eliminate din celulă. Al treilea, şi cel mai important metabolism pentru terapie are loc între primele două. Când vorbim despre acesta vorbim de fapt despre ce Pischinger a descris ca “sistem principal de reglare”, şi care este una dintre funcţiile principale a ţesuturilor de legătură.
Ţesutul de legătură este “cel mai mare sistem, care cuprinde întreg oranismul” (Schlebusch), un schelet de doisprezece kg., umplut cu lichid de ţesut, în care sunt prinse toate celulele din corp. deoarece cele 50 de bilioane de celule nu pot fi pot fi hrănite în parte, de-a lungul evoluţiei s-a dezvoltat un sistem asemănător unei piscine – marea noastră internă. Substanţele care provin din vasele sangvine sunt lăsate în ţesutul de legătură, şi ajung la celule prin difuzare şi prin alte metode de transport. Şi invers, resturile ce provin din prelucrările de substanţe ale celulelor sunt lăsate de către acestea tot în ţesutul de legătură. De acolo, sistemul limfatic are grijă ca aceste resturi să fie duse spre reciclare sau spre eliminare. Cel târziu acum trebuie să ne dăm seama că metabolismul este elementul vital principal pentru celule, adică de faptul că de calitatea acestuia depinde bunăstarea celulelor. Dacă acest sistem este îngreunat de prea multe resturi, medicamente, substanţe nocive din mediul înconjurător sau de hrana necorespunzătoare celulele vor avea de suferit. Celulele sunt hrănite cel mai bine într-un mediu curat. Dacă marea noastră internă este clară transferul de informaţii este extrem de bun, acesta făcându-se prin comunicarea biofotonică dintre celule (Popp).
Un metabolism care funcţionează bine este unul dintre factorii principali pentru a lucra cu succes pe zonele reflexe. De aceea tratamentele cu ajutorul zonelor reflexe trebuie însoţite de tratamente pentru curăţarea metabolismului. Astfel organismul poate transforma foarte bine impulsurile din zonele reflexe. Mai exact, aceste tratamente fac parte din tratamentele cu ajutorul zonele reflexe.
Vegetativul
Sistemul nervos vegetativ este bine ascuns, însă alimentează aproape toate părţile corpului nostru. Astfel toate organele sunt înconjurate de fibre vegetative, de la cele care aparţin de aparatul digestiv, până la vasele sangvine, foarte multe fibre nervoase vegetative se află în marea noastră internă, între celule , chiar si nervii periferici sunt însoţiţi de fibre vegetative.
Acest sistem nervos este cel mai vechi din istoria evoluţiei umane şi este cel care reprezintă principalele noastre motivaţii: SPRE ceva (a dori) contra PLEACĂ de acolo (a nu dori), a se întinde sau a se trage. Pe plan corporal aceste motivaţii sunt reprezentate de simpatic respectiv parasimpatic. Simpaticul este reprezentantul luptei şi evadării, al reacţiilor la stres şi al activităţii, în timp ce parasimpaticul reprezintă relaxarea şi reîncărcarea rezervelor.
Şi centrele vegetative din sistemul nervos central fac parte din cele mai vechi structuri de-a lungul evoluţiei noastre. Astfel, trunchiul cerebral şi prelungirea măduvei spinării în baza craniului sunt cele care susţin toate funcţiile noastre vitale. Ceva mai sus se află hipotalamusul, în care se află hipofiza, glanda care dirijază toţi hormonii noştri. Ceva mai sus se află sistemul limbic, un centru care este răspunzător pentru percepţiile de dorinţă şi motivaţie.
Prin împânzirea întregului corp cu fibre ce aparţin acestui sistem nervos, impulsurile acestuia se răsfrâng asupra întregului corp. De exemplu, în cazul unui şoc limitat local asupra unui ţesut, întreg vegetativul reacţionează imediat, în cazul în care aceste impulsuri nu sunt ameliorate de instanţele interne de preluare şi control. Acelaşi efect îl au şi afecţiunile minore locale asupra întregului organism.
Această ramificare a structurilor corporale are, prin capetele libere ale vegetativului şi efecte asupra metabolismului. În “marea noastră internă” se află pe lângă substanţele vitale din păcate şi alte substanţe de care vrem să ne eliberăm. Dacă capacitatea de prelucrare sau de eliminare a acestor substanţe este suprasolicitată, atunci vegetativul nostru reacţionează cu stres, care poate apărea în diferite forme, ca de exemplu, nervozitate, alergii, tendinţe de răceală sau dereglări ale sistemului nostru imunitar. Cauza acestor simptome (blocajele metabolice) însă nu poate fi văzută din prima. De asemenea, se poate întâmpla şi invers: iritaţiile vegetativului pot la rândul lor cauza blocaje în metabolism. Aici trebuie procedat în aşa fel, încât să fie stabilizate ambele sisteme mari din organismul nostru.
În acest sens, trebuie să fie clar cât de importante sunt tratamentele fitoterapeutice şi homeopatice care însoţesc tratamentele pe bază de zone reflexe. Ramificaţiile vegetativului către organe, către alimentare respectiv eliminare şi către motivaţiile noastre este atât de apropiată încât un tratament pe un singur plan nu poate avea rezultate de durată. Dacă deja în domeniul tehnologiei informaţiei sistemele neuronale aparţin cotidianului, acum este timpul ca şi în medicină să se facă progrese în domeniul gândirii pe mai multe planuri.
Psihosomatica
Pentru a nu înţelege greşit termenul de psihosomatică, trebuie pentru început să spunem clar ce aparţine de psihosomatică şi unde sunt limitele acesteia. Se poate observa destul de repede, că în cazul psihosomaticii găsim o angrenare cuprinzătoare şi diferenţiată între trup şi suflet prin secţiunile psihosomatice. Psihosomatica se poate observa în viaţa de zi cu zi în mai multe cazuri.
“A fi sănătos” înseamnă mai mult decât “a nu fi bolnav”, sănătatea conţine bucurie, capacitatea de a trăi în putere , pozitiv, şi încă un pas mai departe, a se simţi sănătos. Cel mai important lucru în acest tip de psihosomatică nu este a face cunoscute mecanismele sufleteşti bazate pe gândire pe care le foloseşte un om pentru a deveni bolnav, ci a descoperi posibilităţi pentru a se însănătoşi şi a rămâne sănătos.
În tratamentele pe bază psihosomatică s-a cristalizat în timp o maximă: “Nedespărţit şi neamestecat”. Despărţirea completă a spiritului de trup ne este cunoscută din medicina “şcolară”, care priveşte pacientul ca pe o maşinărie ce trebuie reparată. Cealaltă extremă o putem întâlni în anumite învăţături “pure” esoterice, unde trupul, psihicul şi spiritul sunt complet amestecate, pierzându-se astfel complet importanţa corpului.
“Nedespărţit şi neamestecat” înseamnă să îngrijim corpul ca pe un templu al sufletului. Dacă tratăm în acest fel oamenii, vom reuşi să pătrundem adânc pe toate planurile la puterea de autovindecare a unui om.
Limitele psihosomaticii
Psihosomatica are limite. Acest lucru este valabil mai ales în practica de zi cu zi. Astfel cum unui pacient care suferă de apendicită nu i se poate recomanda o terapie prin dans, la fel şi pentru tratamentele psihosomatice există limite clare de la care pacienţii trebuie îndrumaţi spre anumiţi specialişti –psihologi- psihiatrii, sau neurologi. Următoarele sugestii provin de la un neurolog specialist în dureri – care sunt semnele clare ale unei afecţiuni mai grave:
Un pacient are nevoie de tratament psihologic specializat, dacă:
· Are tendinţe sinucigaşe
· Se simte în permanenţă urmărit
· Fobiile sale îl împiedică să-şi petreacă normal zilele
· Se simte ameninţat de persoanele decedate
· Constrângerile îi hotărăsc viaţa
· Medicamentele sau drogurile îi hotărăsc viaţa
· Plânge sau râde mereu
· Povesteşte fără sens şi neclar
Un pacient are nevoie de tratament neurologic specializat, dacă:
· Fixarea ochilor este greu de realizat
· Vede dublu
· Are leucocitele crescute şi simte durere la atingerea craniului
· Mersul său nu are ritm
· Îşi simte limba grea
· Are dureri la nervul trigemen şi herpes Zoster la anamneză
· Suferă de tremur slab în permanenţă sau temporar
· Are dereglări ale sensibilităţii membrelor
· Durerea sa de cap nu reacţionează deloc la medicamente
· Paralizează spontan la braţe şi picioare
· Vorbeşte greoi
Limbajul organelor
Noi cunoaştem aşa numitul limbaj al organelor din viaţa de zi cu zi, cum de exemplu ne oferă explicaţii pentru o simplă răceală. Poate aceasta are ca şi cauză suprasolicitarea de la locul de muncă. Poate că avem deja “nasul plin” (ne-am săturat) de ceva, sau poate că ceva “ne răpeşte tot aerul”. “Fierea scuipă” şi ceva “ni se duce la rinichi”, sau poate considerăm că un anumit lucru este “greţos”, sau unele probleme nu reuşim să le digerăm. Astfel se pot găsi tot felul de contexte pentru fiecare organ.
Se poate găsi şi semnificaţia organelor în medicina tradiţională chineză, care spune destul de multe lucruri interesante despre funcţiile organelor respective
Teoria sistemelor
Această teorie este cea mai importantă din toate teoriile prezente în domeniul psihosomaticii. Dacă la sfârşitul secolului al 19-lea, Ehrenfels afirma: “Un întreg este mai mult decât suma părţilor sale componente”, astăzi aceasta este valabil şi în domeniul psihosomaticii care are de-a face cu cel mai organizat sistem de pe pământ – omul. Aceasta se poate explica mai clar luând ca exemplu mişcarea: O celulă musculară se poate strânge şi întinde. Mai multe celule de acest fel formează un muşchi, care poate mişca o încheietură. Cu ajutorul anumitor programe neuromusculare, un animal, sau şi un om poate face mişcări complexe, ca de exemplu: să meargă sau să apuce. Atunci când, de-a lungul evoluţiei speciei noastre au apărut sentimentele şi emoţiile, s-au dezvoltat şi mimica feţei şi poziţia noastră, care joacă un rol foarte important în comunicarea dintre noi. Următoarea treaptă a integrari noastre, aceea a culturii, a apărut, acum aproximativ 80.000 de ani, prin conştientizarea faptului că murim, prin anumite ritualuri de înmormântare. Aici au apărut şi dimensiunile spirituale: încotro ne îndreptăm noi paşii ca omenire.
Fiecare treaptă are nivelul ei de comunicare care nu poate fi înţeles de o altă treaptă şi fiecare treaptă rezolvă sarcini pe care alta nu le poate rezolva. Astfel, celulele musculare comunică între ele prin molecule şi poate biofotoni, muşchii sunt alimentaţi de nervi şi reacţionează la impulsuri nervoase, programele neuromusculare dau comenzile pentru mişcările complexe, reacţiile emoţionale sunt urmări ale semnalelor pe care ni le transmitem noi oamenii între noi, cum ar fi vorbirea sau gesturile, iar pentru planul spiritual, omul deţine ritualurile, obiceiurile şi artele.
Un aspect ce trebuie subliniat: celulele musculare nu pot înţelege ritualurile noastre şi un program neuromuscular nu înţelege mesajele pe care şi le trimit celulele musculare între ele prin molecule. Dar, bineînţeles că nivelele diferite se influenţează între ele, iar procesele desfăşurate la un anumit nivel cauzează începerea desfăşurării altor procese la alt nivel.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru organe. Astfel, ficatul, plămânii şi stomacul nu sunt doar o adunătură de celule şi nu reprezintă doar câteva sute de grame de carne vie, ci mult mai mult: ele sunt organe, ce trebuie să îndeplinească funcţii complexe, ceea ce nu este posibil decât prin comunicare cu celelalte organe.
Unul din canalele de comunicare între organe este sistemul nervos vegetativ. Organele însă, mai comunică şi prin intermediul semnalelor energetice de-a lungul meridianelor din acupunctură sau al Chakrelor. Pe acelaşi plan de comunicare se află şi zonele reflexe. Această afirmaţie se bazează pe reacţia pe care o are corpul la tratamentele pe bază de zone reflexe. De exemplu cu ajutorul zonelor reflexe se pot elibera emoţii. Pe lângă aceasta, după tratamentele cu ajutorul zonelor relexe, pacienţii se simt “cu mai multă voie bună”, “împăcaţi cu sine”, etc., expresii ce sunt cunoscute ca fiind folosite şi după alte tratamente bazate pe sisteme pentru integrarea corpului, psihicului şi spiritului, cum ar fi acupunctura, tratamentele pe baza Chakrelor, Rolfing sau metoda Feldenkrais.
Descoperirile ştiinţifice
Trupul şi sufletul, sau soma şi psihicul sunt în strânsă legătură între ele. De-a lungul timpului s-au dezvoltat discipline ştiinţifice care cercetează această teorie. În prezent cea mai cunoscută este psihoneuroimunologia, care studiază reacţiile reciproce între psihic şi sistemul imunitar al omului.
Pe lângă aceasta, multe dintre facultăţi sunt pe cale de a-şi deschide graniţele mai mult sau mai puţin în direcţia psihosomaticii, de exeplu medicina cardiovasculară:
Nimeni nu ne va contrazice dacă afirmăm că respiraţia este una din funcţiile vitale ale corpului nostru care alimentează celulele noastre cu oxigen, reglează echilibrul nostru metabolic intern şi sprijină sistemul nervos vegetativ. Cu ajutorul respiraţiei, însă se mai pot controla şi sentimentele, iar foarte multe tehnici de meditaţie se bazează pe controlul respiraţiei. În acest caz, secţiunea psihosomatică se află în trunchiul cerebral, de unde îşi primesc impulsurile prin nervul frenic, diafragma şi inima. Din acest motiv agitaţia provoacă o respiraţie rapidă, iar liniştea sufletească este însoţită de o respiraţie calmă. Pe lângă aceasta, ritmul respiraţiei influenţează întreg sistemul nervos vegetativ care controlează toate funcţiile corpului nostru.
Diagnosticarea şi tratamentele
Înainte de a începe orice tratament este nevoie de un diagnostic clar, adică găsirea realelor cauze ale unei afecţiuni, care adesea stau ascunse. De aceea trebuie să respectăm faptul că afecţiunile au de fapt un sens mai profund. Dacă luăm în considerare acest fapt, atunci sănătatea înseamnă a-ţi găsi tot mai multe posibilităţi în viaţă. Astfel, însănătoşirea este un proces care nu se termină niciodată, iar bolile sunt încercări de a stopa acest proces.
Tratamentele preiau de aceea sarcina de a ajuta pacientul să-şi regăsească puterile autovindecătoare şi de a restabili legătura cu interiorul său. Cel mai bine şi mai uşor funcţionează aceasta dacă încercăm să privim pacientul ca pe un “întreg” şi dacă reuşim să-l înţelegem. De aceea întotdeauna primele măsuri care se iau în cazul unei boli sunt pe bază de atingere. Astfel, noi ajungem imediat în contact cu sentimentele şi energia pacientului. Sentimentele trebuie tratate cu atenţie, iar energia cu vigilenţă. Chiar dacă noi reuşim să facem totul perfect, nu vom reuşi cu aceasta să-l însănătoşim pe pacient. Sănătatea este ceva ce creşte în interiorul fiecăruia şi nu poate fi preluată din exterior. Noi putem transmite doar impulsuri care pregătesc terenul pentru sănătate. Dar şi aceste impulsuri fac câteodată miracole.
Aceste metode de tratament au însă câteva capcane pe care trebuie să încercăm să le evităm. Primul dintre acestea a fost amintit ceva mai sus, şi anume credinţa că putem vindeca pacientul. A doua capcană este prezumţia că “mult ajută la mult”. La toate tratamentele, nu forţa cu care se apasă este decisivă, ci puterea legăturii interne. Cercetările au arătat că 70% din succesul tratamentului depinde de calitatea comunicării între cel care tratează şi pacient. Şi, în sfârşit, a treia capcană este mila. Bineînţees că o relaţie fără sentimente este neomenoasă şi rece. Fără sentimente nu se poate realiza nici un fel de legătură internă. Dar căzând în capcana milei, riscăm să fim prinşi de sindromul celui care ajută şi atunci vom deveni ajutători fără putere. Doar prin sentimente putem preţui abilităţile şi părţile frumoase ale pacientilor noştri. Drumul de ieşire din boală porneşte întotdeauna de la activarea ţelurilor interioare. Şi exact în această direcţie se orientează şi subcapitolele următoare.
Tehnici de diagnosticare
Diagnosticarea provine de la “a găsi”. Cel mai important lucru în acest caz este să începem diagnosticarea fără să presupunem nimic dinainte, deoarece atunci suntem deja la “căutare”. Atunci se poate întâmpla să găsim într-adevăr la pacient afecţiunea pe care noi am căutat-o, şi de fapt am omis părţile pe care trebuia să le găsim, care l-ar putea ajuta la însănătoşire. Mai departe, trebuie să avem trei calităţi: sinceritatea, interesul şi atenţia pentru pacient. Astfel, putem obţine cu ajutorul tehnicilor de diagnosticare cele mai importante informaţii de care avem nevoie pentru un tratament eficient.
Pentru aceasta avem nevoie de anumite criterii după care trebuie să ne ghidăm pentru ca să procedăm corect. Pe lângă diagnosticarea vizuală şi cea prin palpare, vom mai prezenta şi tehnica descoperirii etajelor afectate, tehnia ascensorului. Pe lângă acestea, mai există o serie de metode de testare, care îmbogăţesc meniul din care se poate alege pentru a diagnostica. Şi, în final, mai există şi fişele de diagnosticare, date pentru majoritatea sistemelor de zone reflexe, care se pot copia.
Bineînţeles, că pentru a fi complete, aceste diagnostice mai trebuie confirmate sau verificate şi de alte metode de diagnosticare. De aceea, diagnosticele date cu ajutorul zonelor reflexe nu îi scutesc pe pacienţi de controalele medicale şi de diagnosticarea care se poate face astăzi prin metode moderne, radiografii, eco, etc.
Eleganţa şi puterea diagnosticării cu ajutorul zonelor reflexe stă de fapt în rapiditatea ei, deoarece în acest caz diagnosticarea se poate face la prima vedere. Acest început de tratament este de multe ori decisiv pentru întreaga perioadă de terapie şi reprezintă o provocare atât pentru începători, cât şi pentru profesioniştii din acest domeniu. În acest aspect, diagnosticarea cu ajutorul zonelor reflexe nu are concurenţă şi poate duce la tratamente cu mari şanse de reuşită.
Diagnosticarea vizuală
Cel mai important lucru în cadrul diagnosticării vizuale este privirerea cu atenţie a pacientului. Pe cât de simplu pare aceasta la prima vedere, pe atât de complicat devine, doar dacă numim următorii termeni: a vedea, a privi, a se uita, a lua sub lupă sau a observa, şi aceştia sunt doar o parte din termeni. Pentru zonele reflexe, doi dintre aceşti termeni sunt foarte importanţi: a privi cu atenţie şi a se uita. În cadrul privirii, atenţia este îndreptată către modificările de culoare sau de structură ale pielii, semne care se află în contrast cu mediul înconjurător, adică cu pielea sănătoasă.
În cadrul acestei metode trebuie să fiţi atent ca zonele reflexe să fie iluminate egal. Dacă pe lângă aceasta, mai aveţi grijă ca clienţii dvs. să stea întinşi sau să şeadă şi să fie relaxaţi, veţi obţine rezultate pe baza cărora puteţi sigur continua. Este foarte important însă, să nu vă bazaţi niciodată doar pe diagnosticarea vizuală, ci întotdeauna să verificaţi rezultatele obţinute şi cu ajutorul altor tehnici de diagnosticare aplicate în alt sistem de zone reflexe.
După privire imediat vine “a se uita”. Multe dintre semne nu au nici un sens, văzute pentru prima dată, şi totuşi ele au o semnificaţie. Aceasta se poate afla, doar dacă, cu ajutorul gândirii noastre ne lăsăm privirea necontrolată, ca şi cum am dori să ne uităm prin zonele reflexe. Acolo unde ni se opreşte sau ni se agaţă privirea, trebuie să reţinem, şi să lăsăm mai târziu ca acea structură sau acel punct să-şi facă efectul asupra noastră. Dacă în acest caz, noi ne uităm cu respect la pacient, dar mai ales dacă ne uităm cu inima, vom primi informaţiile de care avem nevoie. Apoi putem să sortăm impresiile şi să rezolvăm problema cu ajutorul conştiinţei.
Zonele palide
Zonele mai deschise la culoare, palide şi reci ale pielii se pot considera expresii ale lipsei de energie, şi arată faptul că organului corespondent îi lipseşte energia necesară pentru a-şi îndeplini corect funcţiile. Aceasta poate fi urmarea unei epuizări sau poate arăta o afecţiune cronică. Ca expresie spirituală, zonele palide arată o slăbire sau o paralizare a abilităţilor mentale.
Depunerile pe piele
Depunerile ce cauzează formarea de anexe pe piele nu sunt periculoase, dacă sunt formate din grăsime. Cele de natură necunoscută, însă, trebuie imediat văzute de un medic de specialitate. În ceea ce priveşte depunerile de grăsime, ele sunt resturi cauzate de metabolism. Depunerile de calcar sau pietrele la fiere şi rinichi fac parte din aceeaşi categorie. Corpul crează aceste depuneri atunci când metabolismul este blocat, iar eliminarea resturilor nu mai funcţionează normal.
Această situaţie se poate compara cu situaţia în care noi producem trei tone de deşeuri săptămânal. Dar firma de salubritate colectează doar două. Deoarece nu reuşim să scăpăm de deşeurile noastre, suntem obligaţi, de voie de nevoie, să facem un deponeu în spatele casei noastre. Chiar dacă la început mai avem speranţa că se va întâmpla o minune şi deşeurile vor dispărea, mai târziu trebuie să ne dăm seama că situaţia nu se va schimba, nu se va normaliza, decât dacă vom produce mai puţine deşeuri sau dacă se vor colecta mai multe. În caz contrar, deponeul va începe la un moment dat să miroase neplăcut şi în cel mai rău caz vor apărea şobolanii. Pentru corpul nostru, acest lucru înseamnă: orice cale am alege spre sănătate, toate trec întâi prin curăţarea metabolismului. Aceasta include eliminarea regulată a resturilor cauzate de metabolism şi schimbarea modului de alimentaţie spre unul cât mai sănătos pentru organism. În caz contrar, aceste depuneri de resturi cauzate de metabolism vor cauza afecţiuni cronice, şi în cel mai rău caz, ele pregătesc drumul către toate tipurile de boli.
Contracturile
Contracturile neobişnuite arată, în majoritatea cazurilor, faptul că anumite sisteme musculare sunt suprasolicitate în permanenţă, şi prin încordarea lor continuă, ele nu mai sunt suficient alimentate. Contracturile apar în general pe mâini şi pe picioare în zonele corespondente musculaturii umerilor şi a şoldurilor. Bineînţeles, că în cazul contracturilor trebuie căutată şi cauza lor mecanică, deoarece dacă după lucrul îndelungat în grădină se formează bătături pe mâini, acestea nu pot fi interpretate ca semne în zonele reflexe.
Dacă aceste contracturi se formează şi în zone corespondente ale organelor interne (testaţi!), pot fi luate în considerare şi anumite contexte spirituale sau energetice. Dacă anumite impresii au devenit prea puternice, atunci partea spirituală a anumitor organe încearcă să se protejeze. În asemenea cazuri, trebuie verificată nevoia de protecţie a respectivelor sectoare. Contracturile protejează pielea, însă organele şi aspectele lor sufleteşti rămân descoperite în faţa influenţelor, şi speră ca nimeni să nu intre în grădina sufletului şi să calce florile.
Coşurile
Coşurile sunt semne pentru faptul că corpul împinge ceva spre exterior, un lucru de care doreşte neapărat să se elibereze. Prin coşuri, corpul se eliberează de reziduuri pe care metabolismul şi celelalte canale nu mai reuşesc să le elimine.
Înroşirile
Spre deosebire de zonele palide, zonele de piele roşii şi inflamate arată faptul că în organul corespondent se petrec procese aprinse. În spatele acestora se află de cele mai multe ori o suprairitare sau o bătălie în sistemul imunitar. Pe lângă acestea, pe plan spiritual, înroşirile sunt semne pentru “artificii” energetice, care suprasolicită prin iritare abilităţile corespondente.
Negii
În cazul negilor este vorba de o încărcătură mare de gânduri pe plan sufletesc. Pentru a forma negi, corpul are nevoie de viruşi. Doar cu ajutorul acestora, corpul este în stare să formeze anexe ale pielii de acest fel. Pe de altă parte este impresionant cât de rapid şi de definitiv dispar negi atunci când persoana îşi schimbă gândurile. Câteodată sunt necesare în acest caz şi anumite ritualuri. Cine nu cunoaşte metodele bunicii, care cu ajutorul anumitor obiecte sau descântece, reuşea să trimită negi înapoi de unde au venit? Aceasta ar trebui să fie o dovadă destul de clară a faptului că negi sunt de fapt, (vorbind la figurat) anexe ce răsar din suflet.
Diagnosticarea prin palpare
Cel mai logic pas care urmează după diagnosticarea vizuală este căutarea de semne în zonele reflexe prin palpare. În acest caz este vorba de verificarea semnelor şi încordării ţesutului pe care le produc pielea şi ţesutul de sub aceasta. În acest caz, muşchii joacă un rol nesemnificativ. Cele mai importante semne care trebuie luate în considerare aici sunt umflăturile şi adânciturile. Dacă o zonă este umflată, avem impresia că sub piele se află o perniţă plină cu lichid, iar dacă o zonă este adâncită, avem impresia că în acel loc pielea este mai densă. Umflăturile sunt semne pentru plenitudine energetică, iar adânciturile semnifică lipsa de energie. Tot în aceste grupe intră şi noduleţele şi întăriturile.
Ca tehnică pentru picioare, mâini, urechi şi spate, cea mai bună s-a dovedit a fi tehnica ascensorului, de verificare a etajelor. În rest, pentru celelalte sisteme de zone reflexe, se poate diagnostica prin uşoare împingeri ale pielii pacientului care şede sau stă întins şi este relaxat. În cadrul acestei tehnici de diagnosticare nu trebuie să alunecaţi cu mâna pe piele şi nu se foloseşte ulei!
O formă mai specială a diagnosticării prin palpare este prinderea şi rularea, care se foloseşte cel mai bine în cazul spatelui. În această tehnică, pielea din zona lombară este trasă pentru ca să formeze o cută, iar apoi trebuie să urcaţi cu degetele, ca şi cum v-aţi juca cu acestea, în sus spre umeri. Cuta de piele trebuie să urmeze şi ea degetele care rulează în sus. Calităţile de mobilitate ale pielii dau informaţii despre starea zonelor reflexe şi a organelor corespondente.
Pe cât de grea este punerea în cuvinte şi descrierea acestor tehnici de diagnosticare prin palpare, pe atât de simple sunt de fapt aceste palpări în practică.
Tehnica ascensorului
Bazele
Dacă deja în 1890, Fitzgerald a făcut o organizare a zonelor reflexe de pe picioare asemănătoare cu forma unui om, acest principiu holografic a fost verificat şi confirmat şi de alte cercetări recente . Prin urmare, toate organele şi structurile corpului sunt legate din punct de vedere energetic şi al impulsurilor de sistemul nervos prin anumite etaje din coloana vertebrală. Pentru zonele reflexe, acest lucru înseamnă că zonele corespondente coloanei vertebrale din anumite sisteme trebuie verificate cu foarte multă atenţie. Aceste zone corespondente coloanei vertebrale se pot găsi în cazul sistemelor de pe mâini şi de pe picioare exact în locul de legătură între palmă şi dosul pălmii, respectiv între talpă şi partea superioară a labei piciorului, în zona unde calităţile pielii se schimbă.
Dacă în cadrul palpării zonei corespondente coloanei vertebrale se găseşte un punct activ, acesta nu se referă strict numai la coloana vertebrală, ci la întreg etajul segmental. Prin urmare, trebuie luate în considerare în acest caz toate organele şi structurile corpului care sunt alimentate prin acest segment al coloanei vertebrale. Doar în cazul în care în respectivul etaj segmental nu s-a găsit nici o neregulă se poate pune prmiza că este vorba despre o afecţiune a coloanei vertebrale însăşi.
Folosirea
În cazul tehnicii ascensorului şi a descoperirii etajului afectat se pot folosi două tehnici de diagnosticare, care se completează între ele: palparea şi modalităţile de testare. În cadrul primei tehnici, zonele corespondente coloanei vertebrale sunt masate în cerculeţe mici, iar atenţia trebuie să se îndrepte către dereglări din ţesut. La găsirea unui punct activ, următorul pas este găsirea etajului segmental corespondent acelui punct, cu toate organele şi structurile care îi corespund.
În cadrul modalităţilor de testare, trebuie să vă bazaţi pe contrastul “DA-NU” – în care, dacă “DA” apare mai des, acesta este luat ca bază de testare – şi să vă plimbaţi cu degetul pe zona reflexă a coloanei vertebrale de la occiptal până la osul sacral (şi invers). La un punct activ, semnalul de “DA”, care a fost păstrat ca bază, se va schimba într-un uşor semnal de “NU”. Apoi, ca şi la cealaltă metodă, trebuie găsit etajul segmental.
În tratament, s-a dovedit a fi mai bine să trataţi ambele puncte, atât pe cel corespondent organului acelui etaj segmental, cât şi punctul activ, găsit în zona corespondentă coloanei vertebrale.
Tehnici de tratament
Ca şi în cazul altor tratamente, şi în cadrul tratamentelor pe bază de zone reflexe putem urmări trei linii principale. Prima este aceea a tratamentelor pentru bunăstarea generală, a doua are ca temă terapia în cazul bolilor, iar a treia ne duce la experienţă în propriile trăiri. Dacă în cazul primei linii putem acţiona intuitiv, în cazul celorlalte două este nevoie de tehnici profesioniste. Însă toate trei au ceva în comun: Tratamentele pe bază de zone reflexe trebuie să fie făcute fără durere, şi în cazul metodelor invazive, cu cât mai puţină durere.
În cadrul acestora trebuie să ne gândim în permanenţă că dăm impulsuri pentru însănătoşire şi pentru păstrarea sănătăţii. Aceasta înseamnă că imaginaţia noastră trebuie să fie îndreptată către un om sănătos şi mulţumit. Dacă noi ne orientăm în direcţia greşită în interior, vom transmite şi spre exterior impulsuri greşite. Dar, mai ales, atunci nu mai credem nici noi în ceea ce trebuie să-i transmitem pacientului.
Gândiţi-vă mereu într-o direcţie sănătoasă!
În cadrul zonelor reflexe avem o gamă largă de tehnici şi metode de tratament. Pe lângă masajul pe care il putem completa cu ajutorul uleiurilor eterice, mai găsim şi stimulări calde şi reci, precum şi compresele cu diferite ierburi. Pe lângă aceste metode care au efect la suprafaţă, mai avem şi metodele invazive. De acestea aparţin injecţiile neurologico-terapeutice cu anestezice locale sau produse homeopatice şi acupunctura în punctele din zonele reflexe.
Bineînţeles că zonele reflexe ne mai permit o serie de metode de tratament, complementar, cum ar fi cromoterapia, tratamentele cu laser şi cu stimulari electrice.
Descrierile pe care le propunem sunt suficiente pentru ca noi să putem trata folosind uneltele noastre naturale –“ inima, creierul şi mâinile”.
Leontin Florian Nedelcu